Am dat peste dezbaterea de mai jos, de pe vremea când Nașul se transmitea la B1 TV, dintre Dumitru Dragomir și Mugur Ciuvică. Din câte am înțeles din discuție, amândoi erau candidați la Primăria Capitalei, nu știu dacă la generală sau la sectoare, însă dialogul dintre cei doi este unul cel puțin demențial. Eu unul nu am mai râs în așa hal de multă vreme. Se porcăiesc precum țiganii.
Clipul vine dintr-o perioadă în care campaniile electorale erau spumoase, erau dinamice, candidații erau colerici și nu ezitau să se înjure reciproc în timpul emisiunilor. În ziua de azi nu mai vezi așa ceva, parcă politicienii au renunțat să se mai bălăcărească în direct, preferă să bea șprițul înainte și după emisiune, având un scop comun: furatul banilor publici. Voi v-ați întrebat vreodată de ce unii candidează la primării deși sunt putred de bogați? Ca să fure și mai mult sau să permită și altora.
Pe Dumitru Dragomir îl știu de multă vreme dar când eram mai mic parcă nu-l vedeam așa de nebun, în sensul rău al cuvântului. După ce am văzut clipul de mai jos, după ce am râs, după ce am mai râs încă o dată am ajuns la concluzia că de fapt e de plâns. Te gândești că un asemenea om a condus Liga Profesionistă de Fotbal, apoi nu e de mirare de ce fotbalul românesc a urmat soarta prezisă de Hagi în 1998, la conferința de presă după partida României cu Paraguay.
Pe cuvântul meu omul pare demn de sanatoriu. Ciuvică pe altă parte mi se pare un om mult mai integru care nu se apucă să arunce cu căcat deși ar putea la fel de bine să o facă. Ar avea motive destul de multe.
