Ma uitam de-a dreptul tampit la pustii astia doi. Banuiesc ca sunt ceva rusi dupa limba si nu inteleg cate doage le lipsesc din cap. E nebunie curata sa urci 650 de metri pe o cladire fara sa te asiguri, fara sa te gandesti ca poti sa aluneci in orice clipa, iar de la distanta cu pricina – 650 de metri – e clar ca nici cacat de analiza nu mai ramane.
Pe mine ma ia cu amteala numai cand ma uit acolo. Nu cred ca as putea niciodata sa fac asemenea nebunii pentru ca imi dau seama cat de importanta este viata. In plus, nu am nevoie de laude, nu vreau sa fiu vedeta. Dupa cum puteti vedea, majoritatea celor care fac asemenea tampenii sunt pana in 25 de ani, cersetori de atentie si de faima. Se urca precum maimutele in copac pentru a filma diverse clipuri ce apoi ajung pe Facebook, apoi pe Youtube.
Nu stiu daca cei care fac asemenea escaladari au avut de-a face vreodata cu un psiholog. Nu cred ca le-ar da nimeni vreodata aviz psihologic indiferent de natura sau de situatia solicitarii. Nu se poate sa fii atat de inconstient. Eu inteleg faptul ca increderea in sine atinge cote maxime iar experienta altor nebunii de genul isi spune cuvantul, insa nu trebuie sa uitam niciodata faptul ca suntem niste simplii oameni, vulnerabili si supus greselilor. Nu suntem nemuritori, nu suntem invincibili, iar cei care realizeaza acest lucru cu siguranta nu incep sa faca pe maimutele.
Imaginile surprinse de camerele celor doi pusti sunt superbe, insa raman la parerea ca riscul este totusi prea mare. Viata trebuie sa aiba prioirtate iar nebunia sa ramana undeva in planul secund, acolo unde ii este si locul de altfel, caci toti avem o doza de nebunie in noi.
